Îmi place să scriu despre oameni care sunt bine pe drumul lor, care atunci când fac ceva încearcă să lase urme, să netezească un pic calea pentru cei care vin din spate. Oameni care își înțeleg locul, și-l iubesc, își fac rolul și își joacă asumat cartea. Andra Nistor este un om cu opinii. Multe, argumentate. Ador asta la ea. Nu doar că zice, ci și face. Uneori în calitate de creator de conținut, alteori în calitate de Coordonator Marketing la Departamentul de Agricultură al SUA (USDA). Sau poate chiar din amândouă.
Sunt câțiva ani buni de când o știu pe Andra, de când îi citesc textele și îi observ pasiunile. E autentică, e asumată, e curioasă. Uneori chiar mă întreb ce o mână în viață să deschidă subiecte la care internetul din afara bulei se poate inflama ușor. De ce să îți consumi doza de bine explicând ceva evident pentru tine cuiva care vede viața prin alte lentile?
De ce? Pentru că altfel schimbarea nu are nicio șansă să se întâmple.
Andra are Voce și mă impresionează prin claritatea și devotamentul pentru oamenii, cauzele și subiectele în care crede. Are adevărul ei și simt că energia îi vine (și) de aici. O energie la care te invit să te conectezi citind acest interviu cu un twist în organizare.
Cine ești TU, Andra Nistor? Din afară pari Wonder Woman: ai mereu cuvintele la tine, scrii pe blog, postările din social media sunt super populare, mergi la evenimente, călătorești, recomanzi experiențe… Toate astea în timp ce lucrezi pentru Ambasada Statelor Unite ale Americii. Pe scurt, cum de te lasă americanii să ai și viață după muncă?
Andra Nistor: Aaaa, păi dacă vrei pe scurt nu ai întrebat persoana potrivită. La mine totul e pe lung. De la înălțime la textele de pe blog. Cum mă lasă americanii să am viață după muncă? Păi așa zice legea că e bine și sănătos. Să avem zile de concediu și să ni le și luăm.
Am prins și vremea în care era la modă să fii workaholic. Să concurezi cu ceilalți la orele din zi ocupate. Să vezi care ajunge primul la burnout. Să te lauzi cum lucrezi tu 13 din 12 și cum ești Superman și multitasker. Adevărul e că nu ne-a obligat nimeni să fim disperați și să ne confundăm cu funcția. Noi am ales. De bună voie și nesiliți de nimeni. Șefii, patronii, companiile doar s-au adaptat la lipsa noastră de limite. Și, să fim serioși, noi suntem prima generație care a învățat să mai pună limite. Încă nu ne iese complet, dar măcar nu mai glorificăm workaholismul. Sau cel puțin cei din bula mea nu o mai fac în ultimul timp.
Am uitat să îți mulțumesc pentru complimentul cu Wonder Woman. Mulțumesc! Mă bucur dacă par așa. Câteodată mi se pare că tot nu fac suficient. Am crescut într-o familie în care tot ce faceau alții era mai bine și mai bun decât ce făceam noi, probabil de acolo dorința de a le face pe toate. Și bine! Doar că asta duce la oboseală…
Între timp am ajuns la vârsta aceea la care sunt împăcată cu mine, consider că nu mai am nimic de dovedit nimănui, sunt foarte mulțumită de locul în care sunt, de tot ce am făcut și de ce liste am bifat, așa că tot ce vezi că fac acum ușor fac din dragoste pentru mine.
Dacă mă întrebai în urmă cu 10 ani, nu eram Wonder Woman chit că făceam la fel de multe lucruri. Dar atunci le făceam pentru că trebuia să bifez niște treburi, motiv pentru care erau și obositoare și trase de păr. Și sincer, faptul că le făceam să dea bine la oamenii de la care îmi luam validarea, le făcea și mai obositoare.
Norocul meu e că mă întrebi astăzi. Astăzi, când sunt într-un loc bun eu cu mine. Când sunt împăcată cu mine, când sunt mândră de mine, când am (mai) învățat din greșeli, când a trebuit să învățat forțat să mă relaxez. Basically, când mi-am stabilit niște direcții destul de clare, mi-am setat niște limite, m-am pus (și) pe mine pe primul loc. Știi, eu mereu m-am lăsat pe ultimul loc pentru că așa am fost învățată. Întotdeauna trebuie să conteze ceilalți – angajatorii, colegii, iubiții, vecinii, oamenii necunoscuți. Și dacă îți mai rămâne vlagă, faci și ceva pentru tine. Doar că nu îți mai rămâne vlagă. Iar eu am învățat lecția asta de puțin timp.
E ca la avioane. Întâi îți pui ție masca de oxigen ca să-i poți ajuta pe ceilalți. Faptul că tu vezi acum la mine postări populare, texte pe blog, evenimente și mai multe vacanțe este pentru că am început să îmi pun mie prima dată masca de oxigen. Și așa pot da ceva bun și frumos mai departe. Dacă ai bateriile goale nu poți încărca pe nimeni. Iar asta este valabil și la birou și în viața de din afara lui.
Cum reușești să faci tot ce faci? Sigur ai niște trucuri de organizare și planificare.
A.N.: Dacă ai știi tu câte aș vrea să fac în plus și nu am timp… Tata avea o vorbă – când e de muncă e de muncă, când e de joacă e de joacă. Așa reușesc să fac tot ce fac. Când sunt la muncă primează munca. Poate să se întâmple orice altceva, întâi îmi termin proiectele de la birou. Iar când e de joacă, e de joacă. Ambele paliere sunt foarte bine definite. De aceea nici nu-mi iau telefonul de muncă în vacanță – vreau să trăiesc vacanța și să mă bucur de locul în care sunt. De aceea nici nu lucrez remote – nu mă încălzește să lucrez din Maldive dacă tot ecranul laptopului îl văd. Munca e pentru birou, iar vacanțele sunt fără laptop! De asemenea, după 17:00 sau hai, 18:00, nu mai răspund la mailuri sau telefoane legate de muncă. Așa reușesc să am și niște viață în timpul săptămânii. Îți faci treaba în cele 8 ore, ai timp și de trăit după ele. Bine, și îmi pun tot în agendă că sunt bătrână și nu mă mai ține memoria.
Care sunt proiectele la care lucrezi și îți aduc bucurie?
A.N.: Nu știu dacă vedeai venind răspunsul acesta, dar Eu. Eu sunt proiectul la care am început să lucrez anul acesta și îmi aduce chiar cea mai mare satisfacție. Și raportez că sunt foarte mândră de evoluția proiectului. Prin martie m-am întâlnit cu cineva din online în aeroport și mă întreba ce mai fac, cum merg lucrurile. Și când mă pregăteam să dau răspunsul clasic cu ”lucrez la aia”, ”fac aia”, ”pun pe picioare aia”, m-am oprit și mi-am dat seama că aș vrea să îi spun alte chestii din afara muncii.
Știi, dacă întrebi un român ce a mai făcut, o să-ți dea un răspuns legat de munca lui. De parcă doar asta suntem, doar asta ne definește. Funcția și angajatorul. Și proiectele și premiile câștigate. Și statuile pe care ni le-au făcut alții. Glumesc, știu că nu a primit nimeni statuie, decât dacă ai fost domnitor și te-au pus ăștia după moarte pe cal, în mijlocul unei piețe. Ia întreabă un francez, o să vezi că îți spune că s-a plimbat pe stradă și că a mâncat un croissant, că a fost la un film sau că s-a oprit în parc și s-a uitat la oameni în timp ce avea un coș de picnic cu o șampanie și două pahare. Sau poate doar unul.
Deci, ca să reiau că îmi place și mie cum sună, Eu sunt proiectul la care lucrez și se conturează tare frumos! Mă duc la teatru, ies la plimbare, cumpăr cărți, mai plănuiesc o vacanță, mai schimb ceva prin casă, mai fac curățenie în șifonier și adaug haine mai sexy, mai umplu caseta cu perle, mai experimentez lucruri, mai schimb coafura. Sau poate doar stau degeaba la un film cu o porție de cartofi prăjiți cu usturoi. Din astea!
Care au fost momentele în care ai simțit că ai reușit, că ți-a mers bine, că s-au legat toate cum trebuia?
A.N.: Să știi că simt des treaba asta. Lucrurile se leagă oricât de mici sunt ele. Trebuie doar să le vedem. Și să le apreciem. Se leagă și când prinzi toate semafoarele pe verde și când găsești ultimul loc de parcare în Piața Victoriei și când se aprobă bugetul pe proiectele propuse și când se anulează o chestie la care nu aveai chef să mergi și când se face punte și nu trebuie să-ți mai iei din zilele de concediu ca să pleci undeva. Serios, lucrurile se leagă. Trebuie doar să le vedem.
Succesul este muncă sau șansă?
A.N.: Muncă, nene. Muncă 90%. Dar trebuie să fie și un gram de noroc ca să nu simți că muncești ca un sclav. Ah, că am văzut bogăței din ăștia care o freacă toată ziua și le merge bine, acolo nu e succes. E mami și tati sau învârteli. Dar dacă întrebi de succes, succesul este muncă. Ce ai făcut tu cu mâna ta nu poate fi luat de nimeni!
Ești o fire pragmatică și asumată. Așa că te întreb direct ca pe un oracol al comunicării și marketingului. Încotro crezi că ne ducem? Trendurile se schimbă înainte de a le fi savurat, algoritmii nu mai țin pasul între ei… Pare că avem o șansă cu sustenabilitatea…
A.N.: Ouch. Ce să-ți răspund? Că mie mi-e frică de următorii 3 ani. Din păcate, profesional vorbind, văd din ce în ce mai multă lume nepregătită, necalificată pe poziții cheie. Te superi dacă zic și proști și cu gura mare? Da, știu, nu e politically correct, dar tocmai asta ne-a adus aici. Trăim în epoca în care toată lumea are drepturi, dar nimeni nu are responsabilități. E greu de găsit oameni buni, dacă îi găsești și lucrezi doar cu ei se plâng ceilalți de discriminare. Ca în bancul ăla – o să devină obligatoriu.
Pe partea umană, iar e rău. După pandemie cei care erau OK cu capul au ieșit mai bine, cei care erau rău au ieșit mai rău. Oamenii sunt plini de probleme pe care nu vor să le rezolve, de frustrări, de capra vecinului, de răutate și invidie. Unii îmbătrânesc tare urât.
Și toate astea ne afectează pe toate planurile. Da, trendurile se schimbă de pe o zi pe alta, IQ-ul scade, răbdarea scade, eforturile scad. Doar prețurile la mâncare sunt pe creștere. Nu știu ce să îți zic… Eu m-am întors în bula mea de oameni OK, cu bun simț și zdraveni la cap. În viața reală am un cerc mic cu oameni mișto, online am o comunitate frumoasă tare! Vorba aia, e mică, dar e a mea. În rest, Dumnezeu cu mila. Când mai dau de derapaje nasoale există block (online și offline). Când mai dau de oameni mișto, încerc să mă bucur de ei și să îi aduc mai aproape.
Există un moment în care organizarea a făcut diferența? Îl vezi cu ochii minții?
A.N.: Nu există un moment. Eu sunt Capricorn și m-am născut organizată. Eu am întotdeauna lucrurile planificate. Știu ce fac și anul viitor în aprilie. Pentru liniștea mea sufletească prefer să am soluții de backup la orice. Întotdeauna pot să reconfigurez un traseu pentru că am deja planul B, C și D undeva într-un sertar al capului. Asta nu înseamnă neapărat că sunt control freak, ci că fac multe conexiuni și legături, gândesc strategic (de asta și lucrez ce lucrez) și dacă se întâmplă să nu meargă planul A, mă adaptez din mers și rezolv lucrurile. Să nu crezi că nu mă enervez. Mă enervez, normal (pe oameni, nu pe lucruri necontrolabile). Dar nu a existat până acum vreo situație pe care să nu o fi rezolvat. Also, agenda e sfântă, iar timpul prețios. Și pentru asta tai de pe listă oamenii care îmi arată că nu mă pot baza pe ei.
Credeam că ai plecat în Kenya cu o gașcă de prieteni și când colo tu erai cu oameni necunoscuți. Cum?
A.N.: Păi dacă e ceva ce am învățat în ultimii ani, e că dacă stai după toată lumea cunoscută nu mai faci nimic. Doamne, câte bilete de avion am ratat la ofertă, câte spectacole de teatru, câte rezervări la restaurant sau ieșiri pentru că cineva nu a putut, sau nu a avut chef sau timp sau buget sau ce vrei tu. În câte relații (de prietenie sau romantice) am stat acasă pentru că Xulescu a zis că se gândește, a căutat motive și scuze sau nu a avut chef.
Mai am puțin și fac 40 de ani. Dacă sunt norocoasă, mai am încă pe atât. Dar nu știm niciodată cât mai urmează. Nu vreau să ratez viața asta că alta nu mai vine. Avem atâtea lucruri de văzut, de vizitat, de pozat, de mâncat, de descoperit. Deja majoritatea timpului îl petrecem la muncă. Dacă timpul acela puțin care ne-a mai rămas așteptăm să se hotărască alții, o să ne trezim pe patul de moarte cu tone de regrete.
Da, am plecat în Kenya cu un grup de necunoscuți. 14 la număr. 11 zile. A fost una dintre cele mai minunate vacanțe ale mele! Niște oameni care aveau ca interese comune vacanțele și aventura în Africa. Oameni cu sarcasm, cu simț al umorului, cu povești care mai de care, cu joburi super interesante, cu pasiuni comune. Este foarte mișto să dai de oameni pe aceeași lungime de undă la vârsta la care știi deja ce vrei și ce nu vrei. Nu trebuie să ținem cu dinții de cunoscuți sau prieteni vechi dacă nu se mai potrivesc în peisajul actual. Sau poate că prietenii au joburi solicitate, familii, copii, bugete diferite… Asta nu înseamnă că nu trebuie să te bucuri de lucruri în continuare singur sau cu persoane noi.
Ce te definește? Cine ești TU azi? Cine îți dorești să devii?
A.N.: Nu am reușit să dau răspunsul ăsta la terapie și crezi că reușesc acum? Știu că sunt un om mișto și bun cu oamenii. Dar știu și că pot să sar la bătaie dacă e cazul. Știu că sunt un om ambițios și muncitor. Și că tot ce am reușit până acum am făcut singură. Pe ai mei nu prea i-a interesat de copii, așa că sunt chiar mândră că și eu și sor-mea am ajuns bine pe propriile puteri. Mai știu că întotdeauna o să sar să apăr pe cineva care are nevoie și o să taxez nesimțiții. Știu că pun oamenii (neasumați) în situații inconfortabile. Dar și că pot să râd cu prieteni sau cu străini până la lacrimi. Știu că mi-ar plăcea să văd lumea. Fiecare colț al ei. Știu că mă bucur și de un colier de perle și de o floare din parc. Știu că încă mai am lucruri la care să lucrez și mult de scos din mine. Mai am de împăcat niște gânduri. Știu că pot să plâng la fel de ușor cum pot să râd. Și e mare lucru să pot face asta. Știu că nu vreau să îmbătrânesc prea curând pentru că viața e atât de frumoasă încât ar trebui măcar 150 de ani să mă satur de ea. De devenit nu știu ce vreau să devin. Important e să rămân veselă și recunoscătoare. Dacă devin vreo acritură din aia frustrată să-mi dea cineva două palme, da?
Cel mai cel sfat de viață/organizare (The One) ar fi? Mă uit în jur și văd oameni care au senzația că altora le merge bine și doar lor prost, că altora le-a picat din cer și lor nu…
A.N.: Știi unde e iarba mai verde? Unde o uzi! Oamenii au tot felul de senzații. Când eram eu slabă îmi comentau unii că sunt slabă. Acum că m-am lăsat de fumat și am pus câteva kilograme îmi spun unii că am pus câteva kilograme. Când stăteam cu chirie că de ce nu îmi iau ceva al meu. Când mi-am luat ceva al meu că de ce m-am măritat cu banca. Dacă mă plâng de muncă și oboseală că nu e frumos să mă plâng. Dacă nu mă plâng deloc pare că îmi pică din cer toate. Înțelegi? Orice ai face vreodată, și de bine și de rău, oamenii vor comenta. Oameni care nu au altă treabă sau alte bucurii în viață. Sunt foarte mulți care se hrănesc cu asta. Dacă stai să îi asculți pe toți nu mai ai timp nici să faci o baie.
Să ai curaj să nu-ți pese de gura altora. Cred că ăsta e singurul sfat. Bine, nu zic acum să ieși în fundul gol pe stradă și să nu te intereseze de alții. Ci să ai drumul tău, să-ți faci listele tale, planurile tale, bucuriile tale. Orice te ajută, te împlinește, te fericește (pe bune). Fă ce ai de făcut și lasă comentatorii (și pe cei ce pe Facebook și pe cei din viața reală) în pace. Fă curat în oameni la fel cum faci curat în casă sau în șifonier. Oamenii lângă care stai au un impact foarte mare în calitatea vieții. Și dacă îți iei acum fix 3 minute de gândire o să știi deja cine te trage în jos, cine îți pune bețe în roate sau cine te aplaudă și îți dă aripi. Alege să stai cu cei lângă care poți să crești, lângă cei care îți dau aripi.
Pe Andra o găsești online pe Facebook, Instagram și blog.
—
Poate ți-ar mai plăcea să citești și:
- Să te simți frumoasă este necesar
- Iată cum poți face bine fără să te coste nimic. 3 modalități simple
- True love story în imagini: Alina și Alex Ion (Lilebuba Photography)
—
Dacă ți-a fost de folos ce ai citit, intră și în cel mai mare grup cu idei de organizare din România (Diana Mihaila – Idei Organizare) și abonează-te la newsletter, pentru programe și oferte dedicate exclusiv membrilor. Mă găsești și pe Facebook și Instagram.
