Ziua in care s-a schimbat tot pentru noi. In sfarsit!

by admin January 31, 2017

by admin January 31, 2017 0 comment

31 ianuarie 2016 a fost ziua în care totul s-a schimbat pentru noi. După trei ani de așteptări și încercări avea să apară testul acela cu două linii. Am plâns toți, fără excepție, noi, părinții, frații, prietenii! Un plâns de bucurie și de eliberare!

Nu am să vă mint, nu au fost niște ani ușori. Ne-am dorit mult să devenim părinți și am făcut tot ce a stat în putință ca asta să se întâmple. Am mâncat sănătos, am eliminat factori de stres, ne-am făcut analizele constant spre foarte des, ba chiar mi-am dat demisia de la un job nociv. Fără nicio plasă de siguranță am lăsat tot și am sperat că într-o bună zi vom fi trei.

Noi suntem genul acela de familie care se iubește mult, foarte mult! Îmi iubesc soțul cu toată ființa mea și fac tot ce poate și simte sufletul meu pentru a-l vedea fericit. Cu aceeași tărie scriu și spun că și el face același lucru pentru mine. Suntem doi idealiști care cred în oameni, iubire și fericire! Și ne doream nespus să avem cui să transmitem toate astea.

Se spune că un an de zile nu trebuie să îți ridici semne de întrebare cu privire la infertilitate. Așa am făcut. Apoi a venit al doilea an și al treilea… Și am început să fac vizite tot mai dese de la un doctor la altul. Teoretic nicio problemă, practic niciun rezultat. Devenise frustrant! Uneori suportul medical simțeam că îmi face mai mult rău decât bine. Am renunțat la el după un test fals pozitiv și multă dezamăgire. Am zis atunci că suntem suficient de norocoși că ne-am găsit unul pe altul și poate nu ne este nouă dat… Încercam să ne resemnăm fără a ne spune multe unul altuia despre asta. Dar golul din suflet creștea.

Nu am fost niciodată o fire extraordinar de maternă. Nu am simțit că îmi doresc un copil decât după 30 de ani. Iar sentimentul mi l-a alimentat soțul meu, mult mai dornic ca mine să devină părinte. Dragostea aia mare pe care i-o port m-a convins. Îmi doream tot mai tare să văd cum se combină genele noastre și, în sufletul meu, speram să îi semene pe deplin! (după patru luni și jumătate habar nu avem cui îi seamănă :)).

Suntem exemplul clasic de oameni care au renunțat declarativ la idee și după ce n-au mai avut niciun plan pe tema asta s-a întâmplat minunea. Pentru că da, este o minune! Dacă cineva crede că un copil e doar capodopera lui, risc și spun că se amăgește! E ceva mai puternic ca noi ce plămădește sufletele astea. E IUBIREA! Lăsați-mă să mă înșel dacă asta credeți pentru că sufletului meu îi e bine să perceapă lucrurile așa.

N-am avut nicio superstiție în sarcină și nici nu am făcut din asta un secret. Dar nu am scris pe blog și nici nu prea am pus poze pe Facebook din perioada aceea. A fost ceva extrem de intim ce trebuia să fie în primul rând al nostru. Dacă ați mai intrat pe blogul meu – și vă mulțumesc din toată inima mea pentru asta – ați văzut că îmi menționez soțul și familia, dar nu excesiv. O vacanță, o poză de Crăciun și cam atât. Blogul este despre o mulțime de alte lucruri care mă definesc.

Astăzi am vrut să scriu despre toate astea să nu uit. Să nu uit să fiu recunoscătoare pentru viață, pentru EL, pentru EI, pentru toți ai mei. Odată cu venirea bebelușului s-a deschis în fața noastră o ușă către o lume magică, a copilăriei. Ce dar mai frumos îmi putea aduce omul ăsta mic?

Sunt extrem de fericită că am reușit să fac și câteva fotografii cu burta aceea mare de care astăzi îmi este tare dor. Vă recomand din suflet să imortalizați momentul oricât de greoaie vă simțiți. Nouă ne-au făcut poze prietenii de la Lilebuba Photography. Mă gândesc să fac o postare separată despre asta!